Insemnari de navetist - spectator la Olimpiada (I)

M-am trezit tirziu ... am mai pierdut minute si cind am realizat ca in loc de sampon am pus balsam si a trebuit sa reiau tot procesul spalarii podoabei capilare ... mi-a alunecat surubul de la cercel in chiuveta si dus a fost ... nu e primul si dupa cum invat eu lectiile astea, probabil nici ultimul.
Domnisoara nu s-a putut hotari care mascota o ia la scoala ... dupa ce-a decis ca le lasa pe toate 3 acasa si ia un webkinz, caruia i-a trebuit vreo 10 minute sa-i aleaga hainele si sa-l imbrace - da, nu plecam cu ei dezbracati, s-a razgindit si s-a intors dupa Miga.

Am ajuns in gara tocmai cind intra trenul ... care tren era deja super-extra-ridicol de aglomerat.
O fatuca de trei ori cit mine, pictata pe fata in rosu si alb, m-a impins sa-si faca loc si era cit pe ce sa-mi dau in nas ... noroc cu un nene amabil care m-a prins de aripa cu o secunda inainte sa dau reprezentatia zilei: "cu nasu'n beton si tocurile in vint".
I-am fluierat un "idiot", la fatuca, nu la nene, si m-am strecurat printre marea de white collar suburbisti si turisti olimpici, sa-mi caut un loc in care sa nu ma calce nimeni pe picioare sau sa-si verse cafeaua pe jacheta mea ... nice dream.
O tanti draguta s-a oferit sa-si tina copilul in brate si sa-mi ofere locul pe care micutul tropaise inainte cu cizmulitele pline de noroi.
heey, nu fii circotasa, dupa ce ca-ti ofera locul, mai faci si mofturi ...
Am zis thank you si am zimbit frumos in timp ce intindeam pe scaun ziarul ce planuisem sa-l citesc, dupa care m-am asezat cit de elegant am putut pe mutra lui Alexandre Bilodeau muscind din medalia de aur ...
am mai inginat doua thank-you-ri, ca asa e la Canada, zici thank you, please si sorry pina te plictisesti sau iti amorteste maxilarul de atita zimbit.
N-am apucat sa ma relaxez, ca trenul a ajuns in urmatoarea statie.
Aici, alta mare de navetisti si turisti ... ma felicitam in gind pentru norocul ce-a dat peste mine, sa mi se ofere un loc pe scaun ... asa ceva, mai rar pe meleaguri nord-americane ... eram hotarita sa nu-l cedez nimanui ... asta e locul meu, trenul meu, cu care circul de 6 ani, la aceeasi ora, in aceleasi zile, nu ma intereseaza cine sunt oamenii astia, de unde vin si ce vor ... eu nu ma misc de aici ...yeah, sure.
O tanti asa pe la 60 si ceva de ani, imbracata din cap pina in picioare in culorile Canadei, inclusiv cirjele aveau stichere cu steagu', cauta cu privirea un loc unde sa se aseze ...
mda ... un vagon arhiplin - imaginati-va trenurile cursa cu etaj, dar mai elegante - majoritatea locurilor ocupate de familii  - sot&sotie si copii intre 3 luni si 18 ani, nu s-a ridicat unu', da' unu, sa-i ofere locul femeii ce se sprijinea in cirje!
Am inghitit in sec, m-am ridicat, am zis din nou thank you singurei mamici cu bun simt din gloata aia si i-am oferit locul, cu tot cu ziar, femeii proud to be Canadian.
A inceput un schimb de thank you, sorry si don't worry, insotit de zimbetele aferente, care a durat pina la statia urmatoare, cind drumurile noastre s-au despartit ... tanti a ramas pe locul meu si eu a trebuit sa-mi mut papornita, si pe mine bineinteles, spre mijlocul vagonului, ca sa facem loc altui val de navetisti si turisti.
Am nimerit in dreptul unei familii cu un bebe mic si dulce care-si cerea dreptul la mic dejun, in timp ce surioara lui hranea niste pasarele invizibile dintr-o punga mare de cheerios.
In spatele meu, o tanti cu ochi lunguieti, in-gucci-nata toata, de la poseta, pantofi si pina la ochelari, se plingea la telefon -cu voce tare, sa auda tot vagonul - ce nesimtit e barba-su' ... omul a organizat vacanta de primavara in Jamaica si, in loc sa faca escala la New York, fac la Houston, ce shopping poate ea sa faca in Houston?! ... asta da problema serioasa ... mai ca-mi venea sa-i recomand un grup de suport pentru traumatizati din astia.
In stinga, alte doua tanti, tot cu ochi lunguieti, sporovaiau de zor in limba materna, cu sonorul dat la maxim ... limba care, nu stiu cum vi se pare voua, dar mie imi suna ca o combinatie intre furculite de inox aruncate pe gresie si latrat de pudeli ... mai ales dupa doar 6 ore de somn.
In dreapta, un nene facea echilibristica intre servieta, cana de cafea si cititul ziarului ... imi imaginam deja cafeaua pe jacheta si papornita, cit si setea cu care o sa-l fac idiot, asa sa ma racoresc, ca deja incepusera sa ma ia caldurile si vedeam stelute colorate in geam.
Cind credeam ca mai inconfortabila situatie de asa nu se poate si incercam un exercitiu de relaxare imaginindu-mi cana de cafea aburinda ce ma astepta la birou, am simtit ca mi-a cazut un bolovan pe piciorul sting ... nu era decit un nene la vreo 300 de pounds, cu palarie de cowboy si un ditamai nikonul atirnat de git ... vroia sa faca poze la o epava ramasa de pe vremea Expo 86 si de care s-a vorbit mult in ziare ... presupun ca nenea, la fel ca jumatate din vagonul respectiv, nu era canadian, ca n-a folosit nici sorry, nici please, ci doar datu' din coate insotit de un rinjet.
Fara voia mea, mi-a iesit un "dobitocule" printre buze ... o tanti ce avusese norocul sa prinda un loc pe scaun si inteligenta sa nu-l cedeze, mi-a zimbit complice, semn ca a inteles sensul cuvintului dobitoc.
Urmatoarele 20 de minute au fost briza curata ... pentru cei carora le plac senzatiile tari.
Tanti cu telefonul s-a luat la intrecere cu celelalte doua, cit si cu restul vagonului, intr-o competitie de genul "cine zbiara mai tare" ... au cistigat duzina de bebelusi si todleri, obositi si plictisiti, care probabil isi spuneau unii altora in limba bebeluseasca "ce parinti timpiti avem sa ne aduca in vacarmul asta la 8 dimineata" ... marele premiu i-a revenit bebelui caruia nu i-a placut micul dejun si l-a decartat 3/4 pe mocheta, masuta si ce-a mai fost in jur, inclusiv jacheta unei tanti care n-a fost prea fericita de toata situatiunea si n-a facut nici un efort sa ascunda asta ...
drumul spre casa din seara precedenta, cind am venit cocotata pe cosul de gunoi, mi s-a parut "five stars trip".
Am coborit din tren cu un inceput de migrena si in timp ce ma lasam dusa de valul uman spre iesirea din statie, m-am gindit cu invidie la cei care si-au luat vacanta zilele astea si-au plecat departe de lumea dezlantuita.

O ora mai tirziu, dupa ce am savurat cafeaua, strudelul cu mere, stirile si birfele de dimineata, tragind din cind in cind cu ochiul pe fereastra la flacara olimpica, mi-a mai revenit un pic din spiritul de sarbatoare ...