cautarile, s-au rarit si ele ... n-am gasit ceea ce speram, dar am invatat sa traiesc cu durerea ... si cu dorul ...
Mereu ma gindesc la o vorba din popor - "timpul vindeca" ... cit ne-adevar! ... timpul poate vindeca multe, marile dureri insa, nu ...
Marile Dureri, intr-un fel, sunt ca marile Iubiri ... nu se vindeca si nici nu mor ...
durerile ramin in viata ta, isi fac loc in suflet, te macina in fiecare zi, iti otravesc mintea cu "de ce" - "de ce mie", "de ce eu" ... ai de ales: ori te prabusesti in neant, ori te ridici si mergi mai departe ... inveti sa traiesti cu ele, le accepti, sunt acolo si acolo vor fi mereu.
Cind pierzi pe cineva drag, lumea se opreste in loc, momentul in care primesti vestea ramine marcat in mintea ta, apoi lumea incepe sa se miste cu incetinitorul, tu ramii pe loc ...
Imi aduc perfect aminte ziua aceea, seara cind a sunat telefonul si vocea lui Toni ... apoi se face o gaura neagra pentru citeva ore ... ma trezesc din nou si stiu exact toate detaliile ... cu cine am vorbit la telefon, instructiunile trimise la job, imi impachetez hainele negre, ursuletul mov pe care mi-l baga Sara in geanta, drumul la aeroport, Amsterdan, Budapesta, Caransebes ... si in momentul in care intram pe aleea copilariei, se face din nou negru ...
n-au mai ramas decit flashuri ... ca si cum iei o radiera si incerci sa stergi un text scris cu creionul apasat, pe ici pe colo ramin urme de cuvinte, litere de-o schioapa, vrei sa refaci textul, dar nu mai stii cum sa le pui cap la cap ...
Se spune ca durerea pierderii unei persoane dragi are cinci etape: refuzul, furia, negocierea, depresia si acceptarea ... si se mai spune ca totul, absolut totul in viata asta se intimpla cu un scop ...
timp de 3 ani am trecut prin toate etapele, nu intr-o anumita ordine si nu cu aceeasi intensitate ... putini m-au inteles si mi-au fost alaturi, multi au fost care mi-au spus ca exagerez - sa-ti pierzi parintele e in legea firii, oamenii se imbolnavesc si mor, am inchis si mi s-au inchis usi, am deschis suflete si-am gasit lumina ...
in ceea ce priveste scopul acela, nu l-am inteles inca ...
dar am intelesc ca micile minuni sunt in noi, noi le facem ...
In fiecare an, in 22 martie, cerul e la fel ... albastru, acoperit de nori pufosi, de toate formele si dimensiunile, tarimul ingerilor ... stiu ca e acolo, ca ma vede ...
dupa ce impart pomenile la saraci, ma duc si-mi cumpar o carte si-o pereche de pantofi ... ii vad zimbetul si ii aud glasul: "mai Bunule mai, iar ti-ai cumparat carti si pantofi!" ...
zimbesc si eu ... si-mi curg lacrimile ... nenumarate, nestavilite, nemuritoare ... apoi cerul devine gri si, undeva, departe, se vede o raza de lumina ...
14 comments:
SAD...
Rani nevindecabile vreodata, un gol imens in suflet.
Dumnezeu sa i odihneasca in cele mai curate locuri!
Stiu cum e...de mai multi ani...eu insa nu am avut drum lung de facut, am fost acolo langa el, l-am tinut de mana si i-am spus sa plece linistit...nu mai avea cale de intoarcere din pacate :(.
Te imbratisez strans, asa cum numai cineva care a trecut prin asta poate face!
uf, e greu si doare si nu trece niciodata.
dar viata asta e al naibii de ciudata si tot inainte ne poarta, chit ca ne mai opreste in loc cateodata.
Dumnezeu sa-l odihneasca:(
Si la mine se apropie ziua cea trista
Va multumesc ca ati avut rabdare sa cititi ...
e greu, desi au trecut 3 ani, mi-e foarte foarte dor de El ... uneori imi vine sa urlu de durere si neputinta ...
dar, viata merge inainte ... trebuie sa mearga ...
Mda... La mine au trecut 10 ani... Tatii mor cam repede...
10 ani:( ... oare cum o sa ma simt atunci(?) ...
Ce frumos ai scris!
Asa este, viata trebuie sa mearga inainte cu toate golurile dureroase care raman in urma celor dragi si de neinlocuit. Mult curaj!
Irina, multumesc!
Odihneasca-se in pace! Stiu cat e de greu, am aflat acum 11 ani...E si mai greu daca intre voi au ramas cuvinte nespuse.
Purple Rain - desi l-am vazut doar cu citeva saptamini inainte si stiam ca e pentru ultima data, am refuzat sa-mi iau Ramas Bun ... nu stiu, am sperat pina in ultimul moment ca se va intimpla o minune ...
la mine au trecut 7 de cand s-a dus mama. Si locul unde se odihneste l-am aflat si vazut dupa 7 ani. Nu se vindeca, Sofie, nu se vindeca. Dar macar ne aducem aminte de ei si nu stiu cum, cateodata imaginea din strafundul inimii are asa .... o lumina aurie. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
for what its worth, time goes by and it does get easier for me to remember the good thoughts, we will always miss our dads warmth...
Deci nu trece niciodata...sper macar sa se mai atenueze...la mine e foarte proaspat totul, abia au trecut 6 saptamani...si am patit la fel, prietenii nu au curaj sa imi vorbeasca, sau pur si simplu nu stiu ce sa zica sau pur si simplu le face rau si poate ii intristeaza sa vorbeasca cu mine asa intoarsa pe dos cum sint...si iata ca ma aflu pe internet, cautand raspunsuri...sau macar locuri unde pot sa urlu si sa plang fara sa stric buna dispozitie a "prietenilor"...mi-as dori si eu sa am un mic sufletel care sa-mi dea un mic ursulet mov, poate mi-ar fi mai usor sa ma scutur si sa merg mai departe...
Sa se odihneasca in pace!
Post a Comment